Fetita mamei

Biografie Opera Fotografii Alti Autori

Fetita mamei
de Emil Garleanu



Dupa o noapte de somn greu, in care trupul i se scufundase ca plumbul topit in apa, Maria se trezi tarziu. Parea buimaca. Dintru-ntai ochii marira in nestire fasia de lumina aurie, care se scobora de supt stor, de-a lungul pervazului ferestrei, ca o perdea de fir. Apoi isi dete seama ca dormise prea mult, ca laptareasa, fara de-ndoiala, adusese laptele, ca barbatul ei trebuia sa-si beie cafeaua, sa porneasca la slujba. Un vuiet din bucataria de alaturi ii arata ca Dumitru se sculase. Atunci se ridica si, deodata, ca si cand in mintea ei scaparase un amnar, se uita nebuna, spre dreapta, spre locusorul gol de langa ea, scoase un tipat sfasietor si cazu cu fata in perne. Repede toate intamplarile zilelor din urma i se perindara prin minte cu o indaratnicie cruda. Boala fetitei, a Puicei, suferintele grozave, in ghearele carora, trupusorul ei se zbuciumase doua saptamani in sir, lacramile pe cari ochisorii ei le storceau, curate, ca si cum erau picaturile sufletului ce se topea.

Pe urma sfarsitul, cea din urma palpaire usoara, ca a unui flutur. si masa acoperita cu flori, si cele patru lumanari de la colturile sicriului, albastru, cu stele de argint, si... si ea, fetita, ingerasul, cu luminile ochilor acoperite, cu gurita stransa intr-un zambet, cu manutele pe pieptul in care inima batuse atat de putin. si inmormantarea, cimitirul, groapa. s-apoi... apoi nu mai stia nimic. Neputandu-si inabusi suspinile, izbucni:

- Ah! fetita, fetita mamei, unde te-ai dus? Adevarul ii navalea cu cruzime in suflet. incepu sa-si smulga parul, si, iesita din minti, sari din pat si se repezi dincolo, cautand in toate partile cu priviri ratacite. Barbatul, care-i auzise tipetele, alerga, o lua in brate si o aduse inapoi, de-o aseza pe un scaun.

- Linisteste-te, Mario. Fii si tu mai tare. Ce ne-am face daca am cadea zdrobiti!

Dar femeia fu cuprinsa de o furie grozava, isi inclesta manile de umerii barbatului ei, suflandu-i, in obraz, cuvintele aprinse:

- Fetita, da-mi fetita! si-l strangea sa-l sfasie:

- Fetita... da-mi-o! De ce n-ai cautat-o mai bine! De ce n-ai adus mai multi doctori?

Durerea o facea sa-i aduca invinuiri nedrepte:

- Tu... voi mi-ati omorat-o!... Voi, voi cu totii!...

si, desfacandu-si bratele, se prabusi la pamant, cu fruntea de podelele goale, cu parul despletit. Acuma plangea inabusita, cu sughituri adanci, care-i frangeau trupul si-i vara copcile rochiei, cu care ramasese imbracata de cu seara, in carne.

Barbatul de-abia o ridica, sa o aseze pe pat. incetul cu incetul, in locul furiei si a deznadejdei, femeia cazu in amortire: suspinele i se prefacura intr-un scancet domolit si prelung:

- Fetita, Puica mamei!

Dumitru ramase si el pe marginea patului, cu capul in mani. si dansul iubise pe fetita; nu asa ca nevasta lui, caci barbatii se iau cu multe si au inima mai tare, dar o iubise. Dragalasiile ei, dragalasiile copilitei, care de-abia trecuse pragul celor doi ani, ii insemnase multe clipe. Moartea ei si pe dansul il durea. Ca sa o scape, cheltuise tot ce pusese deoparte; tot se dusese cu doctorul si pe doctorii. N-avea ce sa-si banuiasca; si cu toate acestea invinuirea nevestei i se infipse in minte. Cine stie, gandea, poate daca mai aducea un doctor, Puica scapa! Gandul acesta il chinui, pana ce ii smulse si lui lacrimi din ochi. Plansul il ineca mai tare decat acolo, langa groapa pe care o vedea cum se astupa cu tarana.

Amandoi ramasera asa, unul langa altul, fiecare cufundat in durerea lui, peste care tacerea cadea grea ca un capac de sicriu.

De la o vreme femeii ii seca lacrimile; mintea nu mai avea putere sa alcatuiasca un gand, limba i se uscase si-i ardea cerul gurei ca jaratecul. Urechile nu-i mai auzeau nimic dinafara; casuta se clatina de doua ori, la amiaza si seara, de huruitul greu al trenului ce trecea la cativa pasi de ograda spre statia invecinata, si ea nu simtise nimic.

Ziua se strecura inceata, fara ca amandoi sa-si deie seama, intr-un tarziu, barbatul se scula si aprinse lampa...

Dumitru se smulse cel dintai din amortirea durerii; a doua zi trebuia sa se duca la birou. Maria ramase singura. De-abia pasea, ca dupa o boala lunga, petrecuta luni de zile in pat. Se duse in bucatarie sa stearga vasele, sa le aseze pe polite, din obisnuinta, fara nici o cugetare, asa cum se deprinsese de trei ani de zile de cand se maritase. si cum stergea un pahar, simti ca degetele ii luneca pe sticla, si isi dete seama ca plangea. Atunci veni din nou in odaie; parca isi aminti ceva si deschise ladita de langa fereastra. Acolo statea paturita rufaria fetitei. Mama ramase cu privirile tinta in cuprinsul ingust, pe urma se scula si cauta prin casa; pe fereastra gasi bonetica, dupa soba un pieptaras, supt pat un papucel rupt. Le lua si, intr-o pornire de dragoste, incepu sa le sarute. Apoi le aseza la un loc cu celelalte lucruri. Acolo, langa ladita aceea isi trecea dansa zilele. Barbatul, furat de slujba, de grija zilei de mane, se intrema repede: uitarea ii vindeca usor rana care-i sangerase si lui sufletul... Femeii insa incepu din cele dintai zile sa-i incarunteasca parul, si puterile ii scazusera. Nu mai putea munci. Privirile ratacite cautau mereu ceva ce parca nu puteau intalni; gandurile i se imbulzeau in minte haine, sfasaindu-i-o cu cruzimea adevarului de neinlaturat.

intr-o zi barbatul veni mai devreme si, la usa, auzi un glas - femeia lui vorbea cu cineva. I se paru ciudat, caci nu venea mai nimeni, si mai cu seama la ceasul acela, pe la ei. Deschise incet usa. in odaie era numai nevasta-sa:

- Cu cine vorbeai? o intreba.

Dansa tresari, mirata.

- Cu nimeni; nu vorbeam.

- Ba vorbeai, vorbeai singura.

Dumitru cazu pe ganduri, apoi ii zise cu binisorul:

- Asculta-ma, Mario, mai du-te si tu pe undeva; du-te la sora-ta, la... cumatru.

ii paru rau ca-i spusese cuvantul acesta, care-i amintea pe Puica, tacu, dar femeia incepu sa planga:

- Ce sa fac? Ce sa le vorbesc eu!

- Mai te iai si tu cu lumea.

- Lumea mea?...

- Decat sa ajungi sa vorbesti singura...

Barbatul se scula si se apropie de fereastra. Era prin iunie; florile se deschisesera fragede; pe urmele liliacului scuturat, gherghinele se ridicau semete, pe langa ferestre. Dumitru urma:

- Uite, mai vezi si tu de gradina. Straturile cu rozeta s-au uscat.

Femeia parea ca nu-l intelege, veni langa el, isi arunca ochii in gradina, apoi, deodata, privirile ii fugi in ulita, si se oprira pe baietelul arhivarului de la judecatorie, care stetea peste drum. Un zambet amar ii desprinse buzele si sopti:

- Uite Puiu. si mai incet:

- Mirele.

- Mirele cui?

Femeia isi cuprinse fata in palme, raspunse printre lacrimi:

- Ce, nu stii!... Mirele Puicei noastre... Asa-i ziceam eu... De la el i-am pus numele si fetitei.

Dumitru tresari. Da. Uitase. si inima lui parca se muie din nou. Privi indelung la baietelul cu fata rumena ca cireasa, cum se juca vioi c-un cane mare, care-l hamaia prieteneste. Ca sa schimbe vorba, atinse umarul nevestei:

- Mario, mancam?...

Femeia se duse; puse masa, impleticindu-se. Cum sta cu fata in farfuria din care gustase numai o lingura de supa, barbatul o privi; in lumina slaba a inserarei care strabatea prin fereastra deschisa, isi dadu seama cat de grozav o schimbase supararea.

I se lungise nasul, umerii obrazului ii iesisera in afara si parul bogat, care o prindea atat de bine cu cateva luni mai inainte, parea acum o cununa prea incarcata pentru fata ei lunguiata si uscata. O sfatui:

- Mario, de ce nu mananci?... Unde vrei s-ajungi? si eu am suferit. si sufar inca. Dar omul trebuie sa fie mai stapan pe durerea lui.

Femeia mai lua o lingura de supa si inghiti in sila. Supararea ii rapea si grija gospodariei. Mancarea era afumata, friptura arsa. Dumitru, oarecum nemultumit, tacea, dar o data nu se putea opri sa nu-i spuna:

- Sa luam o sluga, Mario.

- Cum vrei.

A doua zi tocmira o femeie. Din ziua aceea Maria lasa tot in grija slujnicei. Usurata de grija casei, care oricum o mai ferea sa cada cu totul prada deznadejdei, statea acum ziua intreaga adancita in ganduri, privind ladita cu rufele Puicei. De acolo nu se misca decat pana la fereastra, sa urmareasca, cu

indaratnicie, toate miscarile baietelului arhivarului de peste drum. II privea cum se joaca, tresarea cand il vedea cazand, si se ridica tulburata, cand il vedea ca plange. impinsa de dorul ce-i sfredelea pieptul, in cele din urma se ducea in gradinita si-l chema la parmaclac de-i umplea pestelcuta cu bucati de zahar. Odata barbatu-sau ii banui:

- Asculta, Mario, nu mai indopa pe baiatul arhivarului cu zahar; m-a intalnit tata-sau si mi s-a plans ca nu mai mananca nimic acasa.

intr-o seara baiatul veni la parmaclac. Maria ii luase mana si i-o alinta. Copilul, ispitit de mult s-o intrebe ceva, indrazni:

- Fetita matale, unde-i?

- S-a dus.

- A murit?

-...Da... da, Puiule.

- Eu o iubeam pe fetita matale.

Maria ii lua capul si-l acoperi de sarutari. Tocmai atunci un glas aspru se auzi din ulita:

- Puiule!

Arhivarul chema copilul, apoi il certa, tare, sa se auda:

- Nu ti-am spus, sa nu mai iesi din ograda?

Femeia ramase locului, muta. Gandurile ii sfasiau sufletul. Ce fericit era arhivarul ca avea un copil. si ce suflet rau ca i-l lua asa de langa dansa, ca si cand i-ar fi fost ciuda ca baietelul tinea putin si la altii. Dar parca i se facu lumina in judecata. ii da dreptate. Dansa nu era tot asa, nu-i era ciuda cand Puica salta, bucuroasa, pe genunchii lui Dumitru? Nu voia sa fie numai a ei? isi aduse aminte cate planuri nu croise pentru dansa, pentru fetita ei! De cate ori, seara, tinand-o in brate, nu privea de pe fereastra la baietelul arhivarului si-l pregatea, in mintea ei, drept mire al Puicii. Adica de ce nu s-ar fi putut! Baiatul avea sa fie mai bogat, era mai de neam, dar ce frumoasa crescuse si Puica! Ce pereche, falnica! Se pierdea in visuri si, batrana, parca se trezea pe prag, privindu-si pe Puica la bratul barbatului ei.

Vuietul trenului o trezi, si intra in casa.

Un dor nepotolit o prinse de fetita; cum veni Dumitru, ii spuse ca a doua zi vroia sa se duca la cimitir. Dar barbatul ii purta de grija sa nu-i faca rau vederea mormantului; si in afara de aceasta, vedenia fetitei, pe care nevasta mereu i-o aducea in fata ochilor, incepuse sa-l nemultumeasca.

- Lasa. Am eu grija de toate. Astampara-te acasa... Sa-i pun mai intai o cruce la cap, si atuncea vom merge impreuna. Nu vezi ca de-abia te misti!

Maria tacu.

Puiul nu mai venea la parmaclac. Cateva zile il mai vazu privind uneori spre casa ei; pe urma o uita.

Cand se coborasera cei dintai fulgi de omat peste tulpinele uscate din gradina, capul Mariei albise cu totul. De la o vreme cazuse intr-un fel de toropeala care-i sleise orice scanteiere din viata. intre dansa si barbatul ei se intinsese cu incetul pustietatea care desparte viata de moarte. Toata dragostea care i-o purta Dumitru se schimbase in mila, intr-o mila turburata cateodata si de nemultumire. Firea lui nu era plecata deznadejdei. Tare pe sufletul lui, numai doua-trei zile simtise golul pe care Maria nu-l mai putea umplea cu nimic in lume. Chiar lui ii parea ciudat ca, numai dupa sase luni, in suflet i se asternuse un val peste amintirea Puicii. si, ca sa-si ierte aceasta, punea taria lui in socoteala afacerilor: "Vezi, isi zicea, ce mare lucru-i sa te poti lua cu ceva, cu slujba, cu oamenii... Pe cand nevasta..."

in aceeasi vreme simti o bucurie ascunsa cand se vedea atat de neinfrant in lupta cu necazurile vietei.

Omatul se asternea moale; incetul cu incetul viata dimprejurul casutei se stingea, nu se mai auzea huruitul trasurilor pe bolovanii ulitei, nici pasii trecatorilor, numai cateodata huruitul trenurilor taia aerul cu un freamat de manie.

Maria isi asezase un scaun la fereasta si nu uita sa iscodeasca casa arhivarului; daca, din intamplare, zarea pe Puiu la fereastra, se grabea sa spuna barbatului, tocmai cand se asezau la masa:

- Azi am vazut pe Puiu.

intr-o zi Dumitru o privi cu ciuda si-i zise raspicat:

- Mai lasa-ma cu Puiu tau; am eu de-ajunse ganduri.

De atunci femeia isi inghitea cuvintele, de cate ori, uitand, incepea sa spuie. Pe urma se deprinse si nu mai vorbeau nimic: mancau fata in fata ca doi straini.

La cimitir nu se mai gandise sa se duca. Ladita era ca si mormantul Puicii. Ea cuprindea toate lucrusoarele ce fusesera ale ei. si Maria putea sa le pipaie, sa le soarba mirosul cald pe care parca-l pastrasera in cutele ce se asternusera odata pe trupusorul fetitei, putea sa le acopere de sarutari, sa le scalde in lacrimi. Cand nu sedea la fereastra, punea un scaunel in fata laditei, apoi lua rochiile una cate una, le desfacea, pe urma le paturea bine si le punea la loc. intr-o zi baga de seama, cu mare mirare, ca la flaneluta cea vargata, lipsea un nasture. Cauta prin cutii, gasi unul la fel, si, linistita, ca si cum Puica trebuia sa-l imbrace numaidecat, se puse sa coase nasturele la locul lui. O noua grija ii cuprinse atunci sufletul: sa dreaga toata rufaria fetitei. O luna de zile se munci, ascunzand lucrul indata ce auzea in sala pasii barbatului. Dar odata, intr-o amiaza, el intra in odaie, fara de veste, si o prinse.

- Ce faci tu acolo? o intreba.

Femeia ingana cateva vorbe, apoi incepu sa planga. Pentru intaiasi data, barbatul o privi ingrijorat:

- Esti copila; pentru numele lui dumnezeu, Mario, vina-ti in fire.

si urma, stapanindu-si furia:

- Mai bine vezi-ti de gospodarie: mancarea e proasta; in casa colbul sta de doua degete pe lucruri... Cat o sa jelesti, ma rog!... E de nesuferit!

Apoi isi aduse aminte; vorbi mai domol:

- Diseara ne ducem in targ. Mergem la un circ... Sa mai vezi si tu lumea.

Maria nu raspunse; aseza rochita in lada si trecu in bucatarie. Seara, la imbracat, barbatul o necaji un ceas:

- Ai uitat sa-ti pui rochiile pe tine... Uite, pune-ti palaria mai asa, ridica-tiputin parul... Hmm!

Mainile Mariei nu izbuteau sa prinda un ac, sa aseze o suvita de par. Parca pierduse simtul pipaitului.

Dumitru o privi iar cu grija. Femeia asta garbova, stangace, slaba si cu capul alb era nevasta lui vioaie si frumoasa de-acum cateva luni in urma! O mustra:

- De ce nu spui si sora-tei sa mai vina pe la tine! Sa mai ai pe cine intreba de una, de alta.

Afara ningea des, omatul se asezase marisor. Maria de-abia putea merge. Barbatui o lua de brat sa-i ajute.

Cand se asezara pe scaun, in circ, dansa scoase un suspin de usurare. Lumina o orbea, privea straina, ratacita, la tot ce i se perinda prin fata ochilor; si pe cand barbatu-sau radea cu pofta de schimele unui caraghios, ea simtea o durere taioasa in capul pieptului. Deodata, in mijlocul circului, venira trei comedianti: un barbat, o femeie si o fetita. Maria tresari, intinse gatul. incepu sa-i tremure buzele si atinse bratul barbatului:

- Parca-i fetita noastra. Parca-i Puica!

Dumitru se incrunta:

- Da sfarseste odata... De asta te-am adus?

insa pe Maria o apuca un plans inabusitor. Zadarnic barbatul ei o strangea de mana:

- Ai innebunit! Ma faci de ras... N-auzi, ne facem de ras...

Plansul o zguduia intreaga, apoi izbucni cu sughituri, si cu suspine adanci. Toata lumea intoarse capul mirata, voind sa afle ce-i. Dumitru de-abia o scoase de acolo, mai mult pe sus, ajutat de oameni straini. Luara o trasura. Pe barbat parca-l innebunise furia. Se blestema c-o luase cu el. ii venea s-o arunce din trasura, sa scape de fiinta care de la o vreme ii cobea viata. Acasa se stapani cu mare greutate sa n-o bata, in schimb isi revarsa toata furia prin vorbe si de asta data intelese, lamurit, ca iubirea dintre ei doi se sfarsise; parca nici mila nu mai simtea, si-n loc ii incolti in suflet un sambure de ura.

Din seara aceea drumul vietei lor se desparti cu desavarsire, ca un rau care se desface in doua ramuri ce n-au sa se mai intalneasca niciodata.

Iarna se tragana usoara, cu zalele posomorite. Dumitru incepu sa intarzie prin targ, uneori masa il astepta intinsa si el nu mai venea decat noaptea tarziu. Maria isi petrecea vremea langa ladita cu rufe, sau la fereastra, cu ochii tinta spre casa arhivarului, dar cu mintea pierduta in trecutul in care gandul ei scurma cum scurma gaina in tarana sa-si gaseasca hrana.

Luna lui martie aduse cer senin si soare.

Cum sta la fereasta, Maria zari odata pe Puiu, iesind cu tata-sau; acesta ii ducea placa de scris si o carte. il daduse pe Puiu la vreo scoala, se vede. Din ziua aceea, il vedea totdeauna dimineata si seara, plecand si intorcandu-se cu arhivarul sau cu sluga. Dar Puiu nu-si mai intorcea privirea spre casa ei - o uitase cu desavarsire.

si gandurile femeiei macinau, in fiecare zi, amintirea atator visuri pe care si le facuse pentru fetita ei si pentru copilul, acesta strain.

intr-o dimineata insa dorul i se trezi amarnic, mai neindurator ca totdeauna; isi lua barizul, isi imbraca o polcuta si, fara sa spuie slujnicei, iesi din casa. O lua incet spre cimitir. Pana sa ajunga acolo, o prinse amiaza. Rataci indelung in locul ingradit, semanat cu morminte, intreba de unul si de altul, si cu mare greu ajunse in fund, spre partea in care era ingropata Puica. Barbatul fagaduise sa-i puie o cruce, dar paznicul o incredinta ca pe acolo, unde cauta ea, de mult nu se asezase nici o scandura macar. Mormintele erau presarate de-a valma, amestecate, infratite supt aceeasi velinta de tarina primitoare. Zadarnic cerceta, cauta, nu-si mai aducea aminte locul. Atunci se aseza jos, pe o piatra, si isi rataci privirile peste intreg cuprinsul acela, deasupra caruia visinii isi dezvaleau cele dintai flori ca niste zambete ale luminii. si o fura gandurile... Unde sa-i fie fetita? Unde dormea, saracuta, somnul ei senin? Langa cine se dusese de la sanul ei? Supt care visin sufletul ei o chema, poate? La capataiul caruia mormant putea sa-si verse lacrimile? si buzele ei tremurara in soapta: "Fetita, fetita mamei!... Puico!" si o zi intreaga ramase acolo, amintindu-si de toate: cum o nascuse, cum o botezase, cum prinsese fetita sa gangure, cum spusese cel dintai cuvant "mama", cum odata cazuse, si se lovise la barbie... Ce se facuse barbia ei, mica, rotunjita si rumena ca marul! Dar ochisorii albastri, cari-i zambeau si-n boala! Maria ramase acolo ziua intreaga si nu simti nimic, nu auzi nimic, nu vazu nimic. si doar langa dansa se facuse o ingropare si preotii cantasera rugaciunile lor de odihnire a sufletului celui mort. O apuca noaptea; paznicul veni si-o scoase pe poarta afara. Tarziu de tot pasi peste sinele drumului de fier, si in urma ei, ca o fulgerare in trecerea lui, se sterse indata trenul; Maria nu simti insa batandu-i inima de primejdia ce-o pandise. Cand ajunse acasa, slujnica isi facu cruce:

- Doamne! Conita, ce frica am tras... Noroc ca n-a venit conasul...

in noaptea aceea Maria dormi adanc, ca si atunci dupa inmormantarea Puicii, un somn de moarte, din care a doua zi se smulse cu durere.

De cand stia ca Puica era pierduta, acolo, in cimitirul in care statuse o zi intreaga, ca si cum ar fi asteptat-o, dorul de dansa o infasura si mai puternic. Cauta cu ochii in toate partile, in fiecare colt; pe fiecare lucru din odaie aburea parca amintirea fetitei.

Aducerea-aminte o imbiba ca o mireasma, care o imbata, care o facea sa sufere, pe care o simtea pretutindeni si peste tot in suflet, dar careia nu-i putea da o intrupare. Umplea bonetica, pieptarul in cuprinderea degetelor, dar nici chipul, nici trupusorul nu puteau prinde fiinta. Carpele cadeau moi, si femeia le paturea mereu la loc, in ladita lor.

Venise mai cu zilele lui dulci, cu mirosul florilor de liliac, ce imbalsama toata mahalaua.

Era tocmai luna in care Puica murise. Trecuse numai un an, si in casuta joasa toate se schimbasera. De la o vreme barbatul nu venea nopti de-a randul, sau daca se intorcea, seara, venea ametit, gata de cearta. Femeia il lasa in pace sa spuie ce vrea. Chiar in ziua in care cu un an inainte plansesera amandoi, dansul sosise infuriat. Nu gasi slujnica acasa si, cand ea se intoarse, incepu sa tipe:

- Unde ai fost?

- A calcat trenul pe un om, ici, si m-am dus sa vad.

- Acolo ti-i treaba?

si zarind pe nevasta-sa racni:

- Mai bine te calca pe tine... Ca tot nu esti in stare sa duci gospodaria!

Cand Maria auzi pe la miezul noptei mersul cutremurat al trenului, ii venira in minte cuvintele barbatului: "Mai bine te calca pe tine..." si parca nu le gasea rautacioase. Se gandea ca, la dreptul, nu mai avea de ce sa tie umbra pamantului, degeaba..

Intr-o zi, Maria statea intr-un colt, si urmarea cu privirile duse, ca totdeauna, cum se necajea slujnica sa scoata covorul din paretele de langa patul ei, caci se incuibase colbul intr-insul si Dumitru poruncise sa ramana zidul gol.

Slujnica il desprinsese din tinte, si pe urma iesise cu el din odaie. Atunci, deodata, Maria isi pironi ochii intr-un loc pe parete, apoi se repezi, privi o clipa, si cazu mototol, la pamant. Slujnica alerga, o ridica de jos, o stropi cu apa, si de-abia o aduse in fire, cautand sa afle pricina:

- Ce ai, conita, ce simti?

Stapana-sa parca nu-si aducea aminte dintr-un intai, dar peste cateva clipe se scula repede, se apropie de zid, si arata, plangand in hohote:

- Uite manuta, manuta Puicii.

Pe zidul alb urmele palmei fetitii ramasesera acolo, cu degetele raschirate, mititele, cum le lipise dansa odata, dupa ce varase mana in dulceata.

Maria incremeni cu ochii atarnati de semnul mic, de semnul viu, care mai mult decat toate intrupa copila dinaintea ochilor ei. Apoi mintea i se prinse cu deznadejde de amintirea aceea. De dimineata pana seara ramase acolo nemiscata, cu ochii tinta; gandurile i se inlantuira; incetul cu incetul isi aduse aminte de-a fir-a-parul intreaga intamplare:

...intr-o dimineata, ea robotea prin casa si Puica luase chiseaua. in picioare pe pat, manca, luand dulcetile cu toata manuta, si, cand Maria intoarse capul si-o vazu, fetita fugi razand spre parete, se impiedica si se sprijini cu mana de zid. Parca-i auzea glasul dulce ca un clinchet de clopotel, parca-i vedea zambetul ochilor albastri, luminosi si sireti... si totusi... da... totusi, in fata zambetului aceluia dansa nu se induplecase; ii luase chiseaua si-i dadu de doua ori peste mana vinovata... Puicuta isi stransese gurita punga, se uita nepriceputa, neintelegand de ce o batea si prinse sa suspine... O cainta sfasietoare o cuprinse, amintindu-si aceasta:

- Of, doamne! racni inabusita, am batut-o... De ce am batut-o?!

si gandurile nu o slabira. isi amintea ca Puica sparsese castronul de supa si nu-i facuse nimic, stricase patru farfurii deodata, si cate-cate; si ea rasese: "Sanatate sa fie", zicea; si pentru asta, tocmai pentru nimicul care mai tarziu, acuma, avea sa-i invie intreg trecutul, sa i-o aduca asa cum era, in fata ochilor, pentru asta o batuse!

O deznadejde amara, grozava, ii cuprinse sufletul. Printr-o legatura mincinoasa a imprejurarilor, in mintea bolnava a

Mariei se urzi gandul ca de atunci, de cand o batuse peste mana pe Puica, de atunci dansa cazuse bolnava. si, repede, gandul acesta prinse stapanire peste intreaga ei fiinta. Cateva zile umbla nebuna dintr-o odaie intr-alta, prin curte. intr-o seara slujnica o gasi adormita in gradinita. Tocmai in noaptea aceea Dumitru, care nu se abatuse pe acasa din ziua cand slujnica scosese covorul, veni tarziu, si, cand intra in odaie vazu la lumina candelei pe Maria cum sta ridicata in pat, si se uita tinta la perete. intai o privi, apoi aprinse lampa si se apropie, se uita bine, si-n fata semnului aceluia despre a caruia imprejurare isi aminti si el indata, ramase o clipa mut, nedumerit. Amintirea aceea ii taie furia. Se dezbraca si se tranti in pat. Dar degeaba se chinui sa adoarma; tinea ochii inchisi; simtea ca femeia vegheaza. De-abia atipi. A doua zi la pranz, porunci slujnicii sa varuiasca paretele. Dar cand veni slujnica, in trupul slab al Mariei se trezi o putere supraomeneasca, se repezi racnind si imbranci sluga de langa zid. Barbatul o privi mirat si pleca bombanind. Noaptea, cand se intoarse acasa, gasi pe nevasta tot asa, pazind cu privirea urma degetelor de pe zid. Lui Dumitru i se paru ca odaia e o ruina, peste care nevasta-sa veghea ca o cucuvea. Lucrul acesta nu-l mai putea suferi. ii era parca frica sa se uite spre parete. Se culca, dar somnul nu-i putea atinge genele. Atunci se ridica, si racni, scos din minti:

- Culca-te, culca-te, zaludo!... Culca-te... Nu mai cobi!

Nevasta nu raspunse nimic; se lasa linistita cu capul in perna. Maria adormi indata. si repede cazu prada visurilor. in locul in care manuta sta tiparita, parea ca se intregeste un dulapior de argint. Un copilas cu aripi, asa cum auzise ea ca-s ingerii, ii aduse o cheie si-i zise: "Deschide, mama!" si ea vari cheia in broasca si deschise. si atunci dintre usile dulapiorului de argint, captusit cu aur, rasari Puica zambind; parca desi era tot asa de mica, ii vorbea ca un om mare: "Mama draga, de ce-ai imbatranit, gandindu-te la mine; ca uite eu ce fericita sunt". Dar visul se sterse indata, iar pe obrazul Mariei se scoborara doua lacrimi de fericire.

in patul de alaturi Dumitru se zvarcolea in spasmuri. Din manuta cea mica parca crescuse dintr-o data o mana neagra, cu degetele ca niste gheare; si degetele tineau inclestate de picioare o cucuvea ce-l pironea cu ochii. Apoi cucuveaua intinse aripile si, infundandu-si capul in pene, isi lua zborul si in zborul ei ii presara deasupra fetei fulgi ce miroseau a tarana. Iar mana parca avea glas si striga: "Talharule, de ce mi-ai furat paserea?" si furioasa, cu ghearele zgarcite, se intinse sa-l cuprinda de gat. Dumitru se scula, gafaind, muiat de sudoare. isi freca fata cu mainele, se dezmetici, apoi, dandu-si seama ca visase numai, se repezi si zgaltai pe Maria de umeri:

- Vrei sa ma ucizi, nebuno!... Ha... Ha... Vrei sa mor si eu? si, ca biciuit, sari din pat, se imbraca grabit, isi lua palaria si iesi racnind:

- Ramai de cobeste singura... Mori tu... cucuvaie!

Din noaptea aceea nu-l mai vazuse. Putin dupa aceea o parasi si slujnica. Numai sora ei ii trimitea zilnic de mancare si, cateodata, venea s-o vada. Casuta ramasese cufundata intr-o tacere apasatoare. in odaie, ladita statea uitata. Nici de Puiu nu-si mai aducea aminte. Maria se pironea locului ceasuri intregi si privea la manusita Puicii. Nimic alta nu mai putea prinde loc in sufletul ei. Ochii ei urmareau linia palmei, apoi a fiecaruia degetel; cateodata se apropia si se uita bine-bine. in unele locuri, pana si incretiturile usoare ale incheieturilor ramasesera. si mama isi lipea buzele de zidul rece, ca si cand supt pata aceea ar fi cutreierat sangele care putea raspunde cu caldura lui, la sarutarile nebune ce se as temeau deasupra.

Zilele se strecurau, cadeau una dupa alta, ca picaturile de ploaie dintr-o stresina. Viata curgea domoala; de la moartea Puicii, Maria de-abia acum se simtea mai impacata, singura cu amintirile ei. Serile, iarna, cand focul palpaia in soba, statea ghemuita si, cu privirile in gol, urmarea intamplarile vietei ei, care toata se cuprindea in cei doi ani cat traise Puica. Lucruri de nimic, imprejurari fara de nicio insemnatate se intrupau in mintea ei supt o lumina noua, cu un inteles deosebit, care mangaiau oarecum durerea...

Multe primaveri trecura, hoinare, se traganara multe ierni; mahalaua in care era casuta Mariei isi schimbase cu incetul fata. Se zidira case noi, in dreapta, in stanga; si, intr-o buna zi, care nu-i fu mirarea cand pe locul casei mici a arhivarului incepu sa se zideasca alta, mare, cu doua randuri. Cand o daramase pe cealalta, cand se ridicase zidul ros de caramida noua pana la inaltimea omului?

Maria nu-si putea da seama. De la fereastra ei se uita mirata, ca si cand atuncea se trezise intai pe locurile acelea.

Casuta ei incepuse sa se darame. sindrila se marinase in multe parti de ploi si-n gradina din fata brusturii se intinsesera ca intr-un pustiu necalcat de nimeni. Toate luasera alta infatisare; spre gara vecina trenurile lunecau acum dese, in vajairi grozave, care rascoleau linistea ca niste furtuni.

intr-o spre seara, sora Mariei veni s-o vada si-o gasi ingenuncheata, rugandu-se. Maria mutase icoanele pe paretele dinspre apus unde ramasese urma Puicii. Acolo aprindea in fiecare seara candela si se ruga ceasuri intregi. Sora ei nu-i spuse nimica. stia ca nici o putere omeneasca nu poate abate din drumul ei boala sufletului Mariei.

Mai-nainte sa plece, cum statea la fereastra, sora ei, Ileana, ii zise:

- Ce casa frumoasa isi face arhivarul...

Maria se apropie si dansa; Ileana adaoga:

- Ia uita-te cum privigheaza fecioru-sau, Puiu, lucrarile.

Maria tresari sa se uite. in curtea plina de caramizi si gramezi de nisip, un baietan smolit, cu mustata mijinda, se plimba cu mainile in buzunar.

Maria intreba cu glasul inabusit:

- Puiu?

- Da, Puiu.

Atunci Maria il urmari cu ochii, ca altadata cand era mic; il uitase cu totul; chiar daca-l vazuse, privise la dansul ca la un strain. si acum parca in sufletul ei se aprinsese din nou dorul sa stie, sa-l cunoasca, sa-l vada bine pe Puiu, pe mirele. Dar tanarul se primbla nepasator, cine stie incotro ii fugeau gandurile. Pana noaptea tarziu Maria ramase sa se uite, muncita de amintiri.

Din ziua aceea, cand nu statea in fata peretelui, ramanea iar in fereasta, cu ochii stersi, rataciti. Oamenii cari treceau prin fata casutei se uitau mirati, ca la o aratare, mai cu seama ca unii nici nu o cunosteau. Intr-o zi chiar Puiu o privi lung; in mintea lui poate ramasese icoana stearsa a femeii ce-l tinuse in brate pe cand era copil. Treburile il chemara repede, si, de atunci, Maria nu-l mai vazu iarasi o bucata de vreme.

Odata usa bucatariei se deschise sfios, impinsa ca de mana unui strain. Maria se uita, si vazu o femeie batrana pe care nu o cunostea. Femeia facu vreo cativa pasi, si ramase ca inmarmurita, apoi sopti:

- Sarut mana, cuconita!

La sunetul glasului ei, Maria parca isi aminti ceva; apoi, deodata, ii se facu lumina si o scanteie de bucurie ii trecu prin ochi:

- Catinco!

Slujnica trecuse din intamplare pe acolo si venise s-o vada.

Dupa vorbe fara sir, despre intamplari de care Maria nu-si dadea seama, femeia adaoga:

- Ei, sa fie vreo cincisprezece ani de cand m-am dus de la mata... Da stii ca si pe conasul l-am vazut, acum un an, in postul San-Petrului. E bine, e voinic. Da, l-am vazut in postul San-Petrului, cu fetita dumnealui.

Maria deschise ochii mari si prinse sa tremure.

- Care... fetita?

Femeia isi dete seama ca facuse rau sa-i vorbeasca de asta, ingana:

- Pai... da... are o fetita... o copila... stii mata.... traieste de mult cu o femeie, mai asa, de mana a doua.

Cand ramase singura, Maria cazu zdrobita de cele ce auzise. Caci in mintea ei invalmasita, unele amintiri, unele fapte, se dezveleau cu o limpeziciune uimitoare. isi aminti cum o blestemase Dumitru in ziua aceea: sa o calce trenul; i se perindara toate imprejurarile: viata ei cu omul care acum era pentru dinsa un strain, si care totusi putea sa-i insangereze inima fiindca, legat de o alta femeie, adusese pe lume o fiinta care furase locul Puicii. Dumnezeu ii daduse barbatului mangaierea pe care ei i-o rapise. Din fetita ei nu ramasese decat o urma, a manusitei mici, pe cand mana celeilalte, a fetei lui Dumitru, avea sa poarte odata pe deget inelul cununiei. Atunci in toata fiinta Mariei se petrecu o schimbare adanca; durerea ii fu atat de mare, incat ii impietri sufletul. si pe urma cazu peste inima ei ca o impacare.

Sora ei ii mai aduse o veste:

- Duminica asta e nunta Puiului... Ia o fata bogata... Are noroc arhivarul!...

Un zambet amar flutura pe buzele Mariei, dar ca un om cu minte, fara ura, sopti:

- Sa-i deie Dumnezeu noroc.

in seara aceea chiar, zari pe baiat pierind din casele cele noi cu o femeie la brat. De acolo, de unde sta, privelistea aceasta ii aduse aminte o icoana a visurilor ei apuse, cand, tot asa, intr-o seara i se paru ca vede pe fetita ei la brat cu Puiu. Doar ochii i se inrourara, si buzele soptira, pentru a mia si a mia oara: "Fetita mamei".

Asta era intr-o joi. Cele doua zile trecura repede. Duminica dimineata, in ograda arhivarului, forfoteau toti, in toate partile. Spre seara trasurile incepura sa intre si sa iasa. Apoi veni si o cupea. De la fereastra ei, Maria vazu mirii scoborandu-se sa se duca la biserica. Puiu zambea. Maria vru sa priveasca mai bine la mireasa, dar nu putu prinde decat albul rochiei, lacramile o inecara, si planse mult, potolit, planse toata nefericirea, toata deznadejdea ei. Apoi isi sterse ochii si privi prin casa. Niciodata nu i se paruse ca-i atat de singura. Ochii i se oprira pe ladita. De cand nu o deschisese! Se duse, aseza scaunasul si ridica incet capacul. Rochitele se ingalbenisera, erau mucigaite; le lua, una cate una, dar, cand ajunse la jumatatea lazii, se opri infiorata. Nu se mai cunostea nimic; soarecii mancasera tot, lasand numai ca un pumn de faina. Mana Mariei scapa jos rochitele ce le tinea; si ramase mult asa, uitandu-se la ladita in care nu se gasea mai mult decat dincolo, in groapa pierduta a cimitirului departat... Se inserase de tot; Maria se scula linistita. Aprinse o lumanare si se duse la parete, luminand urma manusitei Puicii. Privi bine-bine, si abia acum isi dete seama ca pata se stersese aproape cu totul supt galbeneala pe care vremea o asternuse peste zidul intreg. Se dusese si dansa, o parasise cum o parasisera toti si toate. Atunci Maria isi rataci privirile de jur imprejurul odaiei; toate ii pareau straine, nimic nu o mai lega de odaita in care suferise atata. Ce mai cauta oare pe lume? si un dor grozav de liniste, de liniste adanca o cuprinse, si-o nadejde, ca, poate, asa va mai vedea pe Puica. in aceeasi clipa casuta se cutremura; trecea un tren. si repede, ca si cum cineva i-ar fi soptit la ureche, cuvintele lui Dumitru ii venira in minte: "Mai bine te calca trenul pe tine". Cu o hotarare, pe care nu o mai incercase, socoti cata vreme mai are pana la trecerea trenului al doilea, care se strecura obisnuit putin dupa cel dintai. Se duse, lua un scaun, aprinse candela deasupra icoanelor ce vegheau paretele care pastrase atata vreme intiparita manusita Puicii, se scobori, isi lipi buzele de locul care-i inasprise buzele si, cu mainile supt pestelca, incovoiata, iesi, ca si cum s-ar ii dus la o vecina. Cand era in portita, trasurile veneau de la biserica. Maria nici nu intoarse capul, parca n-ar ii stiut nimic. si, deodata, tacanitul asurzitor al trenului se auzi. Vuietul crescu groaznic, ca o prabusire de fiare, apoi scurt, sufland din greu, se opri din goana, mai inainte de statie. Calatorii se scoborara speriati si glasuri ingrijate intrebara. Cineva striga: "A calcat un om", altul lamuri: "O femeie", si masina rasufla din nou, sirul vagoanelor se dezmorti si trenul isi lua iar avantul.

Mai in aceeasi clipa, din casa luminata, rasunau cele dintai traganeli de arcusuri si, odata cu valurile cantecului, intrara pe fereastra deschisa a casutei din fata umbrele inlantuite, piept la piept, ale mirilor, cari incepeau jocul; si cele doua umbre se perindau pe paretii ingusti, luminati de candela, ca niste vedenii dintr-o lume ce nu putea lua fiinta.


(1910)



Fetita mamei


Aceasta pagina a fost accesata de 3054 ori.

Biografie

Opera









© 2007 Audio Carti - Carti Audio