Intr-o noapte de mai

Biografie Opera Fotografii Alti Autori

Intr-o noapte de mai
de Emil Garleanu



Lui A. Satmary


Locotenentul Petru Bogdan porunci sa-i puie saua pe cal, apoi isi incinse sabia si se duse in fata oglinzii sa-si potriveasca parul. La lumina lampii se deslusi bine sprancenele negre, mustata rasucita, ochii caprii, inecati, ca si obrazul, intr-o ceata parca. Ofiterul ramase multumit de el, isi puse chipiul, apoi scoase din buzunarul tunicii scrisoarea si se duse sa o citeasca, vrand sa se incredinteze inca o data daca nu se inselase. Cele cateva randuri spuneau lamurit lucrul pe care-l pastrase si dansul atat de bine in minte:

"Te astept, la noapte, pe la 11 ceasuri. Vino negresit - intra prin spatele parcului, pe portita pe unde te-am petrecut deunazi"

Sfarsind din citit, Bogdan sopti tare numele acelei ce iscalise numai c-un E: Elena! Apoi iesi in curte, sa astepte.
Dupa cateva clipe incaleca si dadu pinteni. Ii trebuiau doua ore de drum, la pas, ca sa ajunga in Sireni. Plecase tocmai bine. Cand trecu bariera, lasa darlogii slobozi, se aseza bine in sa, in vreme ce calul intra printre lanurile de rapita. Ofiterul aprinse o tigara; deocamdata gandul ii rataci fara de nici un interes, fara de nici o legatura cu cele ce-i steteau pe suflet. Privi imprejur, pana in zare. La stanga se asternea braul lat al Siretului cu malurile presarate de lunci; in dreapta ondula campul pana-n poalele muntilor cari nu se desluseau, dar ale carora varfuri Bogdan le urmara cu inchipuirea, intocmai cum le-ar fi vazut tivite pe seninul adanc al ceurlui. Cu cat inainta, vuietul orasului se stingea tot mai mult; in cele din urma il inconjura tacerea, netulburata de nimic, a campiilor ce se odihnesc supt valul intunericului. Luna nu rasarise, dar de sus, din inaltimi stravezii, se scobora lumina tremuratoare a noptilor de mai, lumina care deshcide cerurilem si florile, si inimile. Stelele clipeau tainic, imprastiate, singuratice, fara sa-si trimita una alteia razele, pastrandu-le sa le scoboare toate pe pamant. Bogdan, cu firea lui poetica, se-nfiora usor, isi lasa gandurile sa-i fuga inainte, odata cu privirea. Se ducea spre intaia lui dragoste adevaratasi poate tot intaia oara calarea supt vraja unei atat de fermecatoare nopti. Fiecare cotitura, fiecare priveliste i se inchega in minte, noua, neasteptata. Linistea ce parea ca se scoboara odata cu razele de sus, ii strabatea sufletul. Alinta usor coama calului, isi  pipai la piept scrisoarea care fosni incet. Departe , se inalta deasupra pamantului o umbra, ca o stanca. Bogdan cunostea bine locul: era padurea Balaurului, prin care avea sa treaca. Trase adanc in piept aerul proaspat, imbalsamat de mireasma florilor ce nu se vedeau. Deodata, din dreapta, se revarsa o unda aurie. Si crestele muntilor rasarira ca prin farmec. Luna se inalta incet, rotunda, mare, invapaiata ca in preajma unui foc grozav. Si-ntreg cuprinsul dintre pamant si cer se largi, - pamantul scufundandu-se, bolta inaltandu-se, - ca sa incapa mai multa lumina. Campul, valcelele, raul, padurea, toate prinsera fiinta supt razele blande, vesnic aceleasi, razele ce se asterneau tot atat de curate ca-n cea dintai noapte a primaverii pamantesti. De o parte a drumului, intr-un tapsan, licarira, ca niste scantei, focuri razlete. Sunete de cobza rasunara. Era o satra de tigani. Corturile albira indata ca niste gramezi de zapada, si cativa danciuci goi, adusi de tropotul calului, se luara dupa ofiter,f acand tumbe, in vreme ce, scartaind din diblele sparte, cereau un gologan. Strigatele lor ascutite tulburau linistea. Calaretul trage varga din cizma si-i ameninta; dancii, mai multi din ce in ce, se indaratniceau sa ceara cari mai de cari. Ofiterul scoase din coburi revolverul si dadu drumul unui foc in aer. Departarile clocotira, un fum usor se imprastie imprejur, iar cand se limpezi, soseaua era curatita; tiganii se facura nevazuti. Bogdan privi in urma, ca prin minune luminile din camp se stinsera si ele. Pacea se aseza, tihnita, din nou.
Calul intra in padure. Incetul cu incetul se afunda pe drumul ingust, adanc, sapat intre cele doua maluri deasupra carora desisele incrmenisera. Peste putin cerul se sterse, intunericul prinse stapanire. Un miros umed de pamant statut, de frunze putrezite se imrpastie maetitor. Copacii batrani, cu trunchiurile negre ca de carbuni, crescusera in voie, drept in sus, apoi se aplecasera, isi inclestasera ramurile; pe dedesupt drumul trecea ca supt o bolta. Unde si unde scapata cate o raza din inaltime, aurea, ca o candela, doi-trei copaci. Departe, incolo, o faramita de lumina arata celalt capat al padurii strabatuta de drumacul acesta deschis, ca de-o ghiulea.
Pe Bogdan il infora parca singuratatea; fara voia lui, ramase cu ochii tinta la samburele de lumina din margine, de unde nu mai avea mult pana la Sireni. Gandurile i se pornira de asta data la ea, la Elena Cornea, femeia pentru care simtea ca traieste, ca trebuie sa traiasca. Nepasarea lui de pana acuma: alergarile nebune, duelurile pe cari le-avusese, infruntarea primejdiilor, toate erau astazi straine de dansul. Incepuse sa cumpaneasca lucrurile, sa gandeasca mult, mai departe, ce putea urma din cutare sau cutare imprjeurare; se simtea fricos; si singur nu intelegea cum, in locul sufletului de altadata, cineva parca il pusese pe astalalt - suflet de copil nedeprins cu viata. Si un gand ii era stapan pe minte: trebuia sa traiasca pentru dansa.
... O cunoscuse intr-o seara, la un bal, acum un an. Aflase repede ce vroia sa stie. Elena Cornea era o femeie ca de vreo treizeci de ani, - desi nu-i puteai da mai mult de douazeci si doi; era vaduva, de curand; barbatu-sau, magistrat, se impuscase din pricina unei boli de nervi, se zicea. Avea avere si traia singura, la Sireni, mosia ei... O privise mult, in seara aceea: era potrivit de inalta, avea fata rotunda, ochii mari, negri, o alunita pe tampla ii ridica parca varful sprancenei drepte, si-un par atat de bogat, de greu, ca inclinarea pe spate a capului poate ca nu venea din mandrie ci tocmai din aceasta pricina. Nu o vazuse zambind decat in clipa in care un camarad il prezent ase ei. Inconjurase o data salonul cu dansa, leganati de melodia unui vals, si o auzi soptindu-i:
-Sunteti nou venit?
-Da, doamna, de cateva zile!
Atata smulsese din gura ei. Nu o mai intalni decat tarziu, peste vreo doua luni, la o petrecere data de catre prefect. De data aceasta vorbisera mai mult impreuna, - atunci l-a si poftit sa se duca s-o vada, la tara. In cea dintai duminica se trezise pe drum spre Sireni...

Un pocnet scurt infiora calul si-l opri in loc. Ofiterul prinse repede darlogii si asculta. Cineva taia un copac, pe ascuns, in padure. Se auzea bine scartaitul trunchiului desprins din partea ramasa nepatrunsa de ferastrau. Un fosnet de crengi; apoi totul intra in tacere. Calaretul stranse plpele si lasa iar darlogii. Privi inainte, luminita din capat se marise. Se apropia. Peste cateva clipe cazu iar pe ganduri:
... De atunci se dusese aproape in toate duminicile la Sireni. Elena, femei desteapta, citise mult; si daca poate nu patrunsese adanc cele ce citise, le pastrase totusi bine in minte, asa ca ce pierdea prin una, castiga prin aceasta din urma insusire. Dar oricat se incercase dansul, in convorbirile lor nu strabatuse niciodata, ceva din viata ei. Cu o usurinta uimitoare inconjura trecutuul, cum un calator, care stie calea bine, se fereste de locul ce i-ar putea aduce vreo neplacere. Odata ea ii dase sa-nteleaga: "Trecutul, domnule Bogdan, e ca un mormant: poti sa te rogi pe el, dar sa-l scormonesti, nu". Intr-o seara, la club, un camarad rauvoitor ii marturisise, intr-adins, poate, cele auzise el despre Elena Cornea: barbatul ei se sinucisese pentru ca o prinsese cu un batran, cel mai bun prieten al casei. Bogdan nu voise sa creada nimic si pleca de langa ofiter aproape fara sa-i mai spuie un cuvant. Se duse acasa, tulburat, mahnit de moarte. Si-n seara aceea intelesese ca o iubea la nebunie. Toata noaptea ramasese cu gandul incordat la ea; potrivi intamplarile, ii cantari cuvintele, privirile. Nu, nu putea fi asa cum auzise. Si-n ziua, un gand stapanea pe toate celelalte: "La urma urmei, putea sa se fi intamplat orice: el o iubea. O iubea cu toata patima, cu toata puterea vietii lui"...
Deodata se lumina; padurea ramase in urma. Iesira iar in camp. Valea se deschidea larga, tacuta. O adiere calda care nu misca nici frunzele, nici iarba, care suge numai miresmele si sucul florilor, ca o albina, sa le imprastie in aer, ii alinta fata. Bogdan isi trecu mana pe frunte, multumit ca inseninarea aceasta sosise tocmai in clipa cand alungase si umbra gandurilor negre. Calul calca usor, cu gatul intins, leganandu-l:
... Intr-o seara intarziase la Sireni. Se apropia miezul noptii; pe jos, alaturi de Elena, scoborau incet aleia. Era o noapte de toamna, cand frunzele cazute fosnesc supt picioare, cand cerul la noaptea, sticliri de otele, iar inimile se inmoaie. Niciodata parca nu simtise o mahnire mai mare ca la despartirea aceea. Intoarse capul si se uita la Elena. Dansa mergea cu privirile pierdute inainte, ca adormita. Deodata el ii prinse mana. Ea nu se impotrivise, dar nici nu tresarise; degetele ii ramasesera intr-ale lui, moi, reci, ca si inelele ale caror pietre pretioase le simtea. La poarta se oprira, el ii saruta mana de cateva ori. Femeia sta nemiscata, ca si cand din sufletul ei se scuturase simtamintele de dragoste, ca frunzele copacului  de trunchiul caruia se razimase. S-au despartit fara nici un cuvant, fara o soapta. Cand veni duminica urmatoare, Elena plecase in strainatate. Se-ntoarse zdrobit, banuindu-si ca purtarea lui adusese starea aceasta de lucruri. Primi o singura carte [pstala, din Italia, cu "salutari" ... Elena se inapoie tarziu, dupa cinci luni de despartire, in april. Primise doua cuvinte: "Am sosit". Si dansul alerga. In seara aceea ii marturisi totul: dragostea lui, durerea, deznadejdea ce incercase. Ea il privi, apoir aspunse linistita:
-Nu se poate.
El se infora, era gata sa-i cada si-n genunchi, s-o roage, cand ea, cu acelasi glas netulburat, adaoga:
-Sint a altuia.
-Il iubesti?
Dansa stete putin pe ganduri.
-Nu.
-Atunci?
Femeia se pleca sre el si-i sopti aproape, in fata:
-Ma iubeste el ... Mi-e mila!
Dansul cazu pe canapea, ca ranit:
-De mine nu ti-e mila?
Elena ii netezi parul pe frunte, apoi isi trase maa repede si isi ingropa fata in palme. Bogdan plangea. Intr-un tarziu se ridica si-i zise hotarata:
-Asculta, fiindca mi-ai marturisit dragostea ce ai pentru mine nu pot decat sau sa o primesc, sau ... sa nu te mai vad. Daca iti scriu sa vii ... inseamna ca am primit sa fiu a dumitale.
Trecuse o luna. Azi-dimineata primesc scrisoarea...
Acum era aproape de Sireni. Straveziu, ca supt promoroaca , parcul se deslusea e zare. In mijloc, ca o apa acoperamantul casei sticlea. Bogdan infipse tare pintenii in coastele calului si, ca luat de vant, nerabdator, porni in goana.
Ajuns in cararea care suia la poarta de din dosul parcului, se opri, descaleca si lua calul de frau. Sui incet, cu teama parca; sus se opri iar, apoi impinse poarta si intra inauntru. La cativa pasi inainte rasari cineva; Elena il asteptase. Bogdan grabi, ii lua mana si unul langa altul se indreptara spre casa. Strabatura o alee de visini infloriti; copacii parca isi ninsesera floarea pe rochia alba a femeii. Razele lunii se scoborau singuratice pe pajistile intinse printre boltile de verdeata; de undeva se revarsa, ametitoare, mireasma liliacului inflorit. El stranse mana Elenei, dansa il sfatui, soptind:
-Inca nu!
Ajunsi langa casa, ofiterul scoase capastrul calului, deprins sa astepte linistit. Apoi urcara scarile. Trecura prin sala intunecoasa, luminata numai intr-un colt, de-o candela, si intrara in salonul mare, atat de cunoscut lui. Pe ferestrele larg deschise, cerul isi revarsa lumina, rasfrangand-o in oglinzile inalte, ale caror cadre, pierzandu-se in umbra, lasau cristalele sa se vada ca niste fasii de ape. Dansa il lua de brat si-l duse dupa un paravan inalt, din dreptul ferestrei ce da in parc. Bogdan se aseza pe canapea, apoi vroi sa imbie pe Elena langa el; dansa ii zise iarasi:
-Inca nu!
Si ramase in picioare, privind afara, asteptand parca. Bogdan simti ca era ceva, intelese ca trebuie sa asculte.
O ramura de liliac isi inalta crengile pana mai sus de fereastra; el se duse, rupse doua ciorchine de flori si i le dadu. Elena isi infunda fata in ele, mirosi adanc, mirosi adanc, apoi si le prinse in piept. Si-l ruga din nou:
-Stai si asteapta.
Se asezara unul langa altul. De jos, din parc, se auzea cum paste calul, cum fasaie iarba inlata supt picioarele lui. Un bondar trecu de cateva ori prin dreptul pervazului ferestrei. Si, far' de veste, ca doua suieraturi moi, calde, rasunara chemarile unei privighetori.
Elena privea mereu afara, asteptand; ofiterul isi simtea inima stransa, ca de-o presimtire, ca in preajma unei intamplari de care nu putea sa-si deie seama. Deodata, departe, pe drumul pietruit se auzi rotile unei trasuri. Elena se ridica repede, apoi, cu glasul schimbat, tremurat putin, ii spuse:
-Sa stai aici. Si, sa-mi fagaduiesti pe cuvantul dumitale, ca orice-ar fi, orice vei auzi petrecandu-se in odaie, vei ramanea pe canapea, fara sa cauti sa vezi ceva. Fagaduieste-mi.
Bogdan ii intinse mana si, miscat la randul lui, raspunse:
-Iti fagaduiesc, pe cuvantul meu!
Elena pleca.
El ramase uimit, indurerat, ca in asteptarea unei nefericiri. Pentru ce ii luase cuvantul sa steie ascuns, aici, dupa paravanul acesta? Si ce putea sa se intample in odaia in care el venise sa gaseasca dragostea asteptata de atata vreme? Si de-abia acum isi dete seama ca tulburarea Elenei era legata de vuietul trasurii care in adevar se apropia. Asculta. Peste putina vreme zgomotul rotilor nu se mai auzi, trasura se oprise la poarta parcului, pe unde venise si el. Vroi sa se ridice, sa se uite pe fereastra, dar isi aminti ca fagaduise sa nu se miste din locul lui. I se paru ca aude afara un gas, apoi, dupa cateva clipe, pasi in sala. Intr-adevar, usa salonului se deschise incet. Cineva intra mai intai, apoi, indata cunoscu fosnetul rochiei de matasa a Elenei. Pe urma vorba ei rasuna, straina, ascutita, ca a unei alte femei.
-Sezi colea...
Si-ntr-un tarziu:
-Ai citit bine ce ti-am scris?
Un glas de barbat, un glas slab, speriat, inecat de lacrimi, raspunse:
-Da.
-Mi-ai adus toate scrisorile?
-Da.
Tacura cateva clipe, lui Bogdan i se paru ca aude un geamat inabusit, ca al unui om ce se ineaca. Deodata tresari. Un hohot de plans sfasietor izbucni, un plans deznadajduit, si un vuiet sex, al genunchilor trantiti de dusumea, ii lovi auzul; apoi cuvinte bolborosite, incalcite, cuvitne pe cari buzele le rup insangerate din suflet:
-Eleno! ... Eleno ... De ce? ... ce-am gresit? ... Stii ca fara tine nu pot trai ... De ce ... de ce ma gonesti?
Glasul femeii raspunse iar, ascutit, dar din ce in ce mai stapan pe sine:
-Nu mai pot, dragul meu. Ti-am spus-o de mult ca o sa vie si ceasul acesta. Trebuia sa-l astepti. Sa stii sa-l primesti.
-Nu, nu pot ... m-am incercat! ... Am facut totul sa te uit. Ma omori, ma omori!...
Femeia vorbi repede, cuvintele ii zburau grabite de pe buze, ca si cum statuse de multa vreme acolo, inchise, nerabdatoare sa scape din latul ce le tinea:
-Nici eu nu pot. Intelege-ma. Sunt tanara, am nevoie de viata, vreau sa traiesc, vreau sa traiesc! Ti-am rabdat dragostea ani dupa ani, eu o copila, dumneata batran de pe atuncea. Intai ti-am rabdat-o pentru ca erai mai bun decat celalalt, care ma chinuia, ma biciuia cu vorba, cu fapta, chiar cu biciul pe care i l-ai smuls dumneata o data din mana. Mi-ai parut mai bland si te-am rasplatit de tot ce facusesi pentru mine; apoi am fost a dumitale din nepasare, fiindca nu iubisem la dreptul pe nimeni inca, cum nu te iubeam nici pe dumneata. Astazi, intaiasi data in viata mea, iubesc, iubesc, si intre noi trebuie sa se sfarseasca totul...
Bogdan isi pierdu rasuflarea, isi ingroapa unghiile in stofa canapelei; gemetele batranului ii strabateau in inima ca niste ace. Isi puse toate puterile, sa gandeasca aiurea, se-ncorda sa n-asculte - o clipa izbuti, si-atunci, deodata, auzi cum se revarsa de-afara trilurile privighetoarei. Supt lumina fermecatoare a lunii, notele pasarii picurau cand rar, inabusite, ca furate din strune de chitara, cand rotunde, curate si repezi, ca o cadere de margaritare; tacea si iar incepea, luand firul cantecului de jos, ca o soapta si iar incepea, luand firul cantecului de jos, ca o sopata, ridicand din ce in ce, ca pe o scara, spre stele, notele usoare, ce pareau ca umple bolta albastra, ce invaluie cu armonia lor lumile ceresti ce sclipeau de sus, linistite, ascultand parca. Si-n clipa aceasta suspinele batranului nefericit se stinsera, mireasma liliacului pali, peste toate, peste intreaga fire, parea ca domneste farmecul cantaretei ascunse supt creanga inflorita a vreunui visin. Privighetoarea tacu, si sufletul lui, scaldat in melodia pasarii ce binecuvanteaza dragostea, se stranse.
Acum, pe langa mila, simtea si ura impotriva batranului pe care i se parea ca-l vede, in trecut, alaturi de Elena, supt adapostul crengilor plecate. Dar plansul inabusit, rugaciunile ostenite ale omului cu inima sfasiata, de langa el, se auzi din nou:
-Eleno, lasa-ma sa te vad macar ... sa vin uneori, sa te zaresc numai.
-Peste putinta...
-Aibi mila ... sa vin numai cateodata, pana-n prag.
-Peste putinta ti-am spus.
-Alege o zi pe an, in care sa-ti pot vorbi...
-Adio! ... te rog, pleaca.
Batranul inabusi un suspin, se scula in picioare. Bogdan il auzi pasind spre usa, apoi oprindu-se si intreband, cu o tremurare a glasului ce semana unui blestem:
-Si ... pe cine iubesti?
-N-am de ce-ti ascunde.
-Pe cine?
Elena spuse rar vorbele ce cazura deodata, neasteptate:
-Pe locotenentul Bogdan.
Bogdan tresari. Un val de sange ii navali la inima. Inchise ochii, ametit. Parca nu intelegea ce se petrece; i se parea ca viseaza.
Cand se dezmetici, Elena sta langa dansul. De-afara se auzi indepartandu-se zgomotul roatelor trasurii. Atunci ii veni din nou in minte toata intamplarea. O durere grozava ii munea sufletul. Fara sa vreie se gandi la batranul necunoscut, care, in noaptea aceasta, primise otrava ce avea sa-l scoboare in mormant. Apoi ii veni in minte povestirea de demult, a camaradului care-i facuse cunoscut viata femeii de langa dansul ... Deodata isi dete seama ca ea ii prinsese mana, ca degetele ei calde strangeau pe ale lui. Si de afara, din parc, din bogatia copacilor in floare, chemarile de dragoste ale privighetoarei rasunara din nou limpezi, curate; - fiecare nota parea ca-nseamna pe cer o stea mai mul. Bogdan se intoarse repede, isi apropie fata de acea a Elenei, ii simti rasuflarea calda si, ca scos din minti, o cuprinse-n brate...
Intr-un tarziu, iesira, incetisor, din casa. Se lumina de ziua. In cernerea zorilor, florile visinilor pareau mai putin albe. Privighetorile taceau, in aceasta singura clipa de inganare a intunericului cu lumina, cand pot si ele atipi in noptile de mai. Tinandu-si iubita de brat, strabatura, unul langa altul, aleia intunecoasa. Zarindu-i, calul se lua domol, ascultator, dupa ei. La poarta se oprira. Ofiterul cuprinse pe Elena in brate si, sarutandu-i parul, o stranse cu atata putere, ca simti mirosul umed al liliacului strivit la pieptul ei.
Apoi incaleca si porni ca o furtuna, doritor sa vie ziua si sa treaca, sa soseasca noaptea mai curand.


(1908)



Intr-o noapte de mai


Aceasta pagina a fost accesata de 2621 ori.

Biografie

Opera









© 2007 Audio Carti - Carti Audio