Grivei
de Emil Garleanu

E batran. intelege ca-i batran, ca-i netrebnic, ca cele cateva zile ce i-au mai ramas sunt o povara pe capul tuturor. De cand s-a si imbolnavit nu-l mai striga nimeni, nu-l mai mangaie nici o mana, nu se mai intoarce spre el nici o pereche de ochi. A slujit cu credinta. Douazeci de ani, vara si iarna, in curtea aceasta a trait, si-a pazit-o. In noptile de toamna, cu ploile repezi si patrunzatoare, in noptile de iarna, cu vifornitele naprasnice, el nu statea in cusca lui; sufland cu greu, incordandu-si muschii, caci era vanos, taia troianul, cutreiera toate colturile gradinii si, latrand, dadea de stire ca nu e chip sa te poti apropia de casa stapanului... Dar in seara aceea, cand prinsese de pulpa piciorului pe hotul care furase mere din pomul de langa gard! Ani de-a randul simtise durerile loviturii de ciomag pe care i-o daduse atunci in crestetul capului. si alta data... Dar cate nu facuse, cate nu suferise Grivei, dulaul credincios al curtii!

Insa vremea trece, viata cu ea. si-acuma imbatranise! Nu se mai putea duce nici pana la usa bucatariei, sa capete un ciolan, sa-l linga. Ramanea uneori zile intregi, fara sa inghita nimic, fiindca nu se putea misca. si-acum, in urma, avea niste dureri grozave. Urla. si mai ales noaptea, cand nu avea cu ce sa se mai ia, cand nu mai vedea pe ceilalti caini, cand ramanea singur, numai el si suferinta lui - mai ales noptile il chinuia boala. si urla. Mai intai gemea, inabusit, cu gura inchisa, cu limba zgarcita, gemea adanc, ca si cum i se desfacea inima din piept. Apoi il apuca fiorii; spasmele ii desclestau falcile si gemetele ii ieseau mai tari, mai ascutite. Apoi plangea, plangea cum plang oamenii, cu lacrimi fierbinti care ii lunecau pe bot, si parca-l ardeau. Si-n urma innebunit de durere, nu mai putea rabda, in urma urla, urla groaznic, din toata puterea maruntaielor lui, cu toata incordarea glasului, urla inspaimantator, de rasuna pana in departari de unde-i raspundea ecoul ca un alt caine care ii plangea de mila. si dimineata, cand zorii zilei mijeau, adormea, sleit, pe culcusul lui de paie.

si toti ai casei care treceau pe langa el il blestemau. Toti. Urletele lui le tulbura linistea noptii, le curma somnul si-i facea sa tresara speriati, in pat. Iar unii credeau ca prevesteste ceva rau, ca prevesteste moartea cuiva. El ii auzea vorbind, ii auzea si-i intelegea. Cu ochii blanzi,,stersi de boala, ii urmarea pana ce se faceau nevazuti.

intelegea si astepta sa-i vina ceasul.

intr-o dimineata si-a zarit stapanul de departe venind spre el, cu mainile la spate, tinand ceva ce sclipi la o intorsatura, in bataia soarelui. Pentru el venea. Atunci, in sufletul lui parca a-ncercat nu o durere, ci o jale, o jale grozava, o jale adanca pentru stapanul pe care-l vazuse copil, cu care se jucase, cu care mersese pe camp, la picioarele caruia se culcase de atatea ori sa primeasca, supus, vergile ce i se cuveneau. si jalea aceasta parca-i dadu puteri; se scula si, scheunand, plangand, se tari catre stapanul lui, se tari si, cand ajunse, ii linse picioarele ca si cum si-ar fi luat ramas bun. Apoi inchise ochii si, incolacit, astepta. Astepta mult. I se facuse mila stapanului?... Bubuitura nu curma linistea ograzii.

si astazi simti ca nu mai are mult. si parca-i parea rau sa inchida ochii in curtea in care traise, in mijlocul lucrurilor de care n-ar fi vrut niciodata sa se desparta, sub privirile care nu se mai indreptau spre el prietenoase. si, deodata, o groaza, o frica de locul acela in care suferise atata il cuprinse. isi aduna toate puterile, apoi ca si cum cineva l-ar fi gonit din urma, se departa cat putu mai repede, iesi din curte si o lua pe drum, inspre padure. Cand ajunse in marginea ei, intra in cel dintai stufis si, acolo, intre crengile care ii ascundeau vederea, isi facu culcusul. si astepta. Spre seara un fior ii zvarcoli trupul, apoi altul. si-nca unul - cel de pe urma. si-n clipa in care-si dete sufletul se ridica pe picioarele de dinainte si, cu capul intors spre curte, urla, ca si cum si-ar fi luat un ramas bun.

si urletului lui, scurt, de moarte, ii raspunse ecoul, pentru cea din urma oara, ca un alt caine care-l chema din departari.

(1910)

Grivei

Aceasta pagina a fost accesata de 8984 ori.

Grivei

Grivei
de Emil Garleanu

Biografie

Opera

Grivei

Grivei de Emil Garleanu

Biografie

Opera

Grivei
de Emil Garleanu