Cocosul
de Emil Garleanu

In nucul stufos din marginea ograzii, gainile, cocotate de cu seara pe crengi, dorm duse cu capul subt aripe, imprastiate, care mai sus, care mai jos, cum le-a fost mai pe plac si le-a venit mai la socoteala. La o parte, asa, sa le poata vedea pe toate, sculat cu noaptea-n cap, sta cucosul - Pasa, cum ii zic toti ai casei - rotofei, imbracat in pene, cu creasta lasata, strengareste, pe-o ureche. Cu gatul intins, cu ochii inca cetosi de somn, priveste. E poet. Sufletul lui, desi razboinic, e mai avantat spre frumos decat al curcanilor care se umfla intr-atat de par niste burdufuri, cand sunt seci, ca niste gogosi; decat al tuturor gansacilor care se plimba pe apa si fac pe visatorii, dar in cap n-au minte nici macar cat un graunte; ori decat al ratoilor care, cu cat sunt mai fuduli, cu atat umbla mai leganati; si chiar decat al paunilor mandri in port, dar cu glasul, intre pasari, ca al magarului intre dobitoace. El e poet! E cel dintai care se minuneaza de frumusetile firii, si fara parere de rau isi rupe totdeauna din somn numai sa vada cum rasare soarele. De aceea dansul acum priveste, pe cand toti ai casei dorm.
Mijeste de ziua. Departe, in zare, se desluseste, usoara, dunga de lumina a zorilor; intai e ca o dara de zapada, apoi, incetul cu incetul, se preface intr-un intins de apa care-si inalta o margine tot mai sus, prelingandu-se pe cer, ca sorbita de-o putere a vazduhului. Pe urma, oglinda aburita de pana acum pare ca rasfrange un foc departat, se face lucie, poala cerului prinde fiinta parca si lumina incepe sa se cearna peste pamant, usoara, ca un colb de argint. Departe, cine stie unde, se vad dealurile, mai incoace campul, aproape satul, si chiar in fata isi desface stalpii, din umbra, casa de la cealalta margine a ograzii. Aerul se infioara; cucosul rasufla fericit, apoi isi uda pliscul in margaritarul de roua de pe frunza cea mai apropiata. Lumina incremeneste o clipa.
Cucosul isi cauta cu ochii tovarasele, le zareste si in gandul lui le judeca pe toate. La stanga, ici, doarme Sura, nadoleanca; - babatia, tot langa el si numai langa el; a scos cinci randuri de pui pana acum si mai face pe tinerica; uf! tare l-a mai plictisit. Colo, mai jos, tiganca, sora Surei; ceva mai tanara, dar tot o poama: amandoua galcevitoare foc. in dreapta, la rand, pe crengi deosebite: Roscata, Bogheta si Cucueta; bune fete, dar prea isi scoteau ochii de la el si prea i se tineau de urma. Cel putin Berea, de pe creanga cea mai de jos, vazuse ca n-are incotro si-l lasa in pace. Dar unde-i Puica? Asta, da, ii era draga ca ochii din cap. Puica e o americanca alba ca laptele, putin mai rasarita decat un ou si cu un cucui mai mare decat ea intreaga; ii place cum merge infipta, cu capul tantos, tremurandu-si uneori motul, ca si cum i-ar fi tras luarea aminte: "Ghidi! ghidi!"
Dar unde-i? Atunci un fosnet usor de aripi il facu sa ridice ochii; drept deasupra lui, Puica, sireata, intinse gatul si, pe cand celelalte visau inca, strengarita il saruta de "buna-dimineata".
Si-n aceeasi vreme, intr-o scaparare orbitoare, din fundul zarii, cele dintai doua raze ale soarelui se topira in ochii celor doi indragostiti. Cucosul isi infoie penele si ramase asa, minunat, in fata rasaritului care ardea in para. Peste cateva clipe privi spre gainile care dormeau si zise Puicii:
"Ce frumusete dumnezeiasca, draga! si proastele astea dorm". Apoi planui o ghidusie: facu Puicii cu ochiul, dandu-i sa inteleaga ca le-o pregateste el. Se ridica in picioare, batu din pinteni, isi falfai aripele ca doua steaguri si, intinzandu-si gatul - cu gandul intr-adins sa le faca sa tresara, buimace, din somn - trambita din gusa, voiniceste: - Cu-cu-ri-guuu!...

(1910)

Cocosul

Aceasta pagina a fost accesata de 9619 ori.

Cocosul

Cocosul
de Emil Garleanu

Biografie

Opera

Cocosul

Cocosul de Emil Garleanu

Biografie

Opera

Cocosul
de Emil Garleanu