Calul

Biografie Opera Fotografii Alti Autori

Calul
de Emil Garleanu



S-a trezit in campiile intinse, acoperite de ierburile dese, culcate de vanturi, ale Ungariei. In mijlocul lor s-a tinut catava vreme de mama lui, o iapa oarba ce sta razletita de ceilalti cai, dintre care cei mai frumosi fusesera manjii ei. Apoi, cand a simtit fiorul salbatic ce i se revarsase in sange, in largul pustietatilor acestea, a deprins cele dintai goane, s-acolo si-a ridicat capul, a largit narile si, cutremurandu-si coama incalcita de spini, raspunse la chemari necunoscute, trimitand departarilor cel dintai nechezat puternic ce-i iesise din piept.
Dar cand se invatase cu viata asta sloboda, se pomeni o data prins din fuga, infranat cu de-a sila de catre cineva care se arunca, dintr-o saritura, calare pe el. Atunci a inteles ca ceva il ameninta, ca cineva vrea sa-i tarmureasca libertatea, s-a strans ghem, apoi s-a destins repede si a pornit ca o sageata. Manca pamant sub copitele lui, simtea ca i se aprinde ceva inauntru, ca ochii ii ard si ca limba ii frige; trupul ii era numai o apa, gura numai o spuma de sange, iar in fuga nebuna, ierburile il biciuiau si i se incolaceau ca serpii de picioare. De la o vreme se simti sleit de puteri si se opri. Un nechezat parca il chema dincotrova; dar cand vazu ca dusmanul e tot pe spatele lui, ca-i smunceste fraul tot asa de crunt, puse capul in piept, si invins, se intoarse incet purtandu-si stapanul. Apoi pleca pe drumuri lungi prin locuri straine si departate.
L-au necajit indelung pana sa-l invete cu viata infranata de zabala si pinten. Cand s-a dezmeticit bine-bine, era de mult deprins cu saua si stia chiar ceasul de dimineata la care pornea inspre camp ca sa-si poarte calaretul, prin fata regimentului, in vazul sutelor de cai ce stateau nemiscati, la strigatul goarnei, ca si oamenii de pe ei. si nu mai putea de multumire cand, dupa alergarile prin vant si ploaie, se intorcea in grajdul in care il astepta nutretul.
Dupa cativa ani porni la drum mai greu. Mergeau feriti, ocolind mereu, oprindu-se la bubuitul tunului; stateau zile si nopti in ploaie si glod, sub cerul incarcat de norii desi, ce atarnau pana langa pamant. Intr-o zi, in capul calaretilor, cu sabiile scoase, se simti manat la moarte intr-un vartej inspaimantator. In fata le rasari deodata un alt vartej si se lovira intr-un invalmasag de glasuri, de vaiete, de impuscaturi.
I se paru ca nu mai e scapare, se avanta, sari peste trupuri de oameni si cai, si in goana nebuna, isi duse calaretul departe, despartindu-l de ai lui. Un zid de sabii se inalta deodata imprejurul lui si-l opri. Atunci se ridica in doua picioare, se intoarse si se arunca orbis inapoi.
Simtea ca pe urmele lui veneau altii, simtea zbuciumarile celui de pe el, dar nici unul nu-l ajunse.
Tarziu, cand se opri la un adapost, in crupa il ardea o usturime grozava. O taietura de sabie il crestase adanc. Mainile stapanului ii spalara rana usor, o legara si-l mangaiara indelung pe coama.
Trecu si razboiul. intors acasa isi lua locul in grajd, multumit de linistea dimprejurul lui, de lumina ce se revarsa pe ferestruia din fata, de fanul mirositor ce-l smulgea de deasupra capului. Dimineata mergea la camp, ca de obicei; serile arareori. In grajd vara era racoare; iama cald. si vremea trecea...
Vremea trecea! Anii se scurgeau repede unul dupa altul. E-he! Cine stie cand fusese razboiul! Dar odata cu anii s-a scurs si puterea si avantul lui. imbatranise, picioarele ii tremurau dupa o cale mai lunga; gatul nu mai sta asa de incordat, ochiul nu mai cata departe. O data se poticni si se rostogoli jos cu calaret cu tot. S-a ridicat repede, dar de atunci il lua mai rar la camp, si-l purta numai la pas. In urma nu-l mai lua deloc.
Venea diminetile la el, il mangaia, dandu-i fiori ce-i fugeau pe sub piele, apoi poruncea soldatului sa-l plimbe prin ograda. Parca nici lui nu-i mai venea sa iasa din grajd; ii placea sa manance incet, cu ochii inchisi, peste care razele soarelui cadeau ca o ploaie calda din susul ferestruii inguste.
Intr-o zi usa grajdului se deschise larg si doi soldati adusera un cal tanar, inspumat. insusi generalul arata unde sa-l puie la iesle: el, batranul, avea sa fie mutat mai incolo, in colt, iar noul venit ii lua locul, in fata ferestruii. Batranului parca ii veni din nou vlaga tineretii, ridica in sus capul, se uita la stapanul lui, apoi ramase cu ochii pironiti pe acela care-l inlocuia. Iar cand se dusera cu totii, se inchise usa; si cand venitul ridica botul sa smulga din bratul de fan, din care el mancase mai inainte, el se smuci, rupse fraul, si repezindu-se catre celalalt, il musca de gat. ii despartira repede, iar el lua, pentru intaia data, de la soldat doua lovituri de varga. A doua zi, dimineata tare, generalul veni, porunci sa se puie, in fata lui, saua pe calul celalalt, incaleca si porni. Batranul intoarse capul si-i urmari cu ochii pana departe.
In fiecare zi, cei doi cai se masurau cu privirea si cateodata batranul, reinsufletit, se smucea sa se arunce. in urma primea loviturile de vergi si se punea sa mestece linistit nutretul, ca si cum nu s-ar fi intamplat nimic.
Intr-o seara, dupa multa vreme, calul cel tanar intinse capul, cu ochi cercetatori catre batranul lui tovaras. Acesta a stat o clipa, ca si cand ar fi vrut sa se hotarasca, apoi, simtind ca niciodata mirosul acela de camp, care-i amintea de herghelia lui, de caii langa care nu fusese de atata vreme, intinse si el gatul, si boturile lor se atinsera. Au stat catva timp asa, apoi batranul se incorda, rupse belciugul si, ramanand slobod, veni incet, se alipi de celalalt si incepura sa manance linistiti, unul langa altul. Din seara aceea nu-l mai legara.
Se deprinsesera impreuna; aproape nu se mai puteau desparti. Cand cel tanar iesea inseuat, batranul necheza inabusit, nu-si gasea astampar, si pleca incet-incet prin ograda, dupa el, pana il aduceau soldatii in grajd. Acolo astepta sa se intoarca tovarasul ca sa manance. Iar serile, cand obosea sa mai mestece, isi rezema botul de gatul celui tanar si dormita.
Intr-o zi batranul nu mai putu sa se tina in picioare. Ochii i se impainjenira deodata, genunchii ii tremurau si buzele scapara jos mana de fan ce-o smulsese atuncea. Voi sa se rezeme de tovarasul sau si nu izbuti. Incet-incet, batranul simti cum se intuneca ferestruia spre care cata, i se inmuie incheieturile si trupul ii aluneca jos. intai se tinu sprijinit in cele doua picioare de dinainte, apoi il parasira si acestea, se rostogoli pe-o parte, horeai de cateva ori si ramase intins, zbatandu-se incet... Iar calul cel tanar isi apropie botul de trupul aproape nemiscat, statu catava vreme cu ochii pironiti, apoi tresari, intoarse capul spre usa si necheza prelung.


(1910)



Calul


Aceasta pagina a fost accesata de 9826 ori.

Biografie

Opera









© 2007 Audio Carti - Carti Audio