La moarte

Biografie Opera Fotografii Alti Autori

La moarte
de Emil Garleanu



Cei doi vanatori se intorceau osteniti, cu palariile pe ceafa, cu hainele desfacute la piept; cainii ramasesera in urma, vlaguiti, cu limbile scoase, cu picioarele insangerate de paiusul miristilor pe intinsul carora alergasera o dimineata intreaga. Vanatorii mancasera in fuga, pe coltul unui servet, friptura rece si panea stropita de sangele unei prepelite, si acuma se gandeau la un loc de odihna. in stanga se intindeau, in bataia soarelui, miristile stralucitoare ca si cum ar fi fost acoperite cu un colb de aur; in dreapta, curgea Argesul, pe al caruia mal se ridica o padurice, care cotea odata cu raul si se pierdea departe.

- Sa mergem acolo, zise unul. si o luara deadreptul, urmati de canii cari calcau ferit, pe spinarisul marunt al campului, ca si cum ar fi mers pe jaratec. in marginea paduricei, chiar pe mal, supt ramurile dese ale unor mesteacani, se deslusi indata o sandrama de scanduri. Vanatorii se apropiara; un baetas cu pantalonii suflecati mai sus de genunchi, cu capul gol, cu manile la spate, incordat pe picioarele desfacute, subtiri si parlite de soare, ii astepta.

- Ce e aici, mai piciule ? intreba cel mai in varsta.

Baetasul clipi din gene, si le arunca o privire atat de repede, incat vanatorilor li se parura ca din cei doi ochi sclipitori, zburara ceva, ca doua gaze, catre dansii. Odata cu privirea, dete si raspunsul:

- Zalhanaua.

- Zalhanaua? si cine taie vitele ? Baetasul se clatina pe picioare si clipi iarasi:

- Eu.

Cellalt vanator se manie:

- Ia asculta, nu umbla cu minciuni ca-ti rup urechile.

Baetasul se incredinta pe semne ca cel ce se rastise nu glumea. De data asta spuse adevarul:

- Neica Vasile taie vitele.

- Dar unde-i neica-tau Vasile?

Piciul ar fi vroit sa croiasca iar o minciuna, dar se vede ca ii zbarnaiau inca in ureche vorbele de odinioara, isi lua de seama, si dete deslusiri.

- Pai, trebuie sa vie si dansul acuma, ca o sa taie vitelul cela din ocol.

Vanatorii trecura pe langa baetasul, ce-i masura din cap pana-n picioare, o luara pe supt copaci si cand zarira ocolul, se indreptara intr-acolo. in mijlocul ingraditurei, sta, sub dogoreala soarelui de amiaza, un vitel. Cand simti ca cineva il priveste, intoarse incet capul, cu botul umed, cu cele doua cornite de abia rasarite, si se uita cu ochii lui mari, blanzi si limpezi.

Vanatorii il privira putin, apoi se dusera supt un mesteacan mai langa malul apei, isi scoasera pustile, torbele, patrontasele, si se intinsera jos. Canii se asezara si ei alaturi; unul isi puse capul pe o torba, inchise ochii si adormi cu botul intre penele prepelitelor impuscate.

Supt umbra deasa raul curgea intunecat. Ici si colo, cate un gol din frunzis arunca un ochi de lumina deasupra apei. si in amiaza fierbinte, cand nu se aude nici un zbor, nici un ciripit, clipocitul undelor se deslusea usor ca un rasuflet.

Vanatorul cel mai in vrasta, incepu sa vorbeasca:

- Grozava mila imi fac bietele vite, ce-si asteapta moartea.

- Eu cred, raspunse celalalt, ca ele nu sufar decat in clipa cand le vara cutitul, si atata tot.

- Te-nseli, raspunse batranul, animalele au o presimtire puternica. Lucrul acesta ti-l spun in deplina cunostinta.

Batranul scoase tabachera, rasuci o tigara apoi urma :

- "Ma mutasem, or fi cativa ani, pe o ulita laturalnica a orasului. Ma bucurasem de linistea ce-mi suradea intr-un loc departat ca acela, intr-o mahala in care companiile straine nu gasise trebuinta sa intinda sinele pentru tramvai, iar automobilele n-aveau ce cauta printre casele mici, ascunse de copaci, prin gropile pline de apa ce ramanea de la o ploaie la alta. Pentru mine, care ma duc la cafenea din an in Pasti, care nu prea iubesc nici teatrul, nici actritele, ulita Vietei, asa se chema ulita, era insusi viata. Foarte bine. M-am mutat, si-n cea dintai zi, nici nu mi-am asezat decat patul, ca sa pot gusta pe deplin linistea atat de dorita. Care nu-mi fu mirarea, cand dupa cateva ceasuri zbieretele unei intregi turme de oi, cu mieii dupa dansa, si apoi ale unei alteia, si inca ale uneia, imi spulbera pe rand nadejdea. Ma intrebam ce o fi cautand atatea oi pe acolo? Iar noaptea, intreaga noapte, n-am putut inchide ochii de tropotul tamaslacurilor de vite, de strigatele vacarilor, de loviturile ghioagelor aruncate cu furie. Se-ntelege, cum m-am sculat, am cautat sa intreb, sa ma deslusesc. Ce-am aflat? Ulita mea era una dintre acele care incheia drumul hotarat prin care trebuiau sa treaca, spre zalhana, toate vitele de taiat aduse din ceialalta parte a targului. Eram prapadit! Dar platisem chiria inainte si daca pentru mine lucrul asta era totul, pentru altii ar fi fost doar un prilej de ras. A trebuit sa stau acolo, prietene, sa ma infund in fundul unei odai laturalnice, ori de cate ori vroiam sa citesc ceva; sa tresar in fiecare noapte, de strigatele salbatice ale vacarilor ce parca imi faceau in ciuda. si am vazut un an intreg cum se duc la moarte bietele vite nevinovate. Le priveam aproape zilnic, caci le ducea si ziua, cand era nevoe. imprejurarile m-au dus si la zalhana chiar. si am bagat de seama ca toate au presimtirea mortii ce li se pregateste. E alta ceva, dragul meu, sa iei pusca la ochi, sa tragi un foc, in pasarea care, starnita de cane, n-are decat vremea sa intinda aripele si sa se inalte intr-un singur falfait. Vanatorul bun n-are nimic ce sa-si banuiasca. El are innascut simtul acela care indreapta ochiul si-i trimite privirea odata cu glontul, de loveste fara gres. - De aceia niciodata n-am umblat, cu carpacii ce chinuesc pasarile, lasandu-le pierdute, zile intregi, prin miristi, ca sa le manance furnicele de vii. - Aceia nu se deosebesc de vacarii ce-si rup ghioagele pe spatele bietului bou ce nu vrea sa intre la moarte. Faptul insusi al mortii nu m-a inspaimantat niciodata, nici nu mi-a sdruncinat sufletul; mijloacele prin care ajungi sa omori, si vremea care o pui ca sa indeplinesti acest lucru, iti poate da numai cutremurul sufletesc. La om, frica o poti vedea mai usor: in schimbarea fetei ce insoteste umilirea ceia a trupului, care se sbarceste in tremur, si care tresalta in tipatul ce scapa ascutit din gatul strans de groaza. La animale, aproape in totdeauna, frica o cunosti mai mult din ochi. si niciodata ochiul omenesc nu va putea arata, cred, atata groaza cat va cuprinde acel al unui animal, care presimte primejdia. in ochii ceia mari si atat de frumosi ai boilor, frica se zareste ca ceva tulbure ce inneaca privirea, apoi, dupa clipitul genei, il lasa iarasi curat, sticlos, incremenind pleoapele. si iarasi isvoraste din adanc ceata, si clipitul genei lungi si arcate piere repede ca si cum ar vrea sa alunge o vedenie, rasarita deodata din pamant. Atunci boul se opreste, iar vacarii lovesc cu ghioagele si el porneste ametit inainte... Dar niciodata n-am vazut presimtirea mortii, si groaza mai adanca, la un animal, ca in imprejurarea urmatoare. intr-o dimineata de toamna porneam la vanatoare. O negura groasa se lasase umeda, ca o panza peste tot. Nu zaream decat la cativa pasi inainte; ma inaduseam, iar picioarele imi lunecau pe mazga ulitei. Ma gandeam sa ma intorc, cand langa mine trecu un taran ce ducea de funie un bou; un baetas, copilul taranului, venea mai in urma, asternand la fiecare pas, cu iusca ce tinea in mana, cate o lovitura, pe spatele boului ce nu prea vroia sa mearga. Ma uitam dupa ei, - il duceau sa-l taie. Deodata boul se opri. Degeaba il lovea baetasul cu iusca, degeaba tragea taranul de funie. Boul isi incordase gatul, si cu capul in piept se pironise locului. M-am apropiat de ei.

- "Haram naravit", imi spuse taranul. si desnadajduit, isi scoase cureaua lata dela brau, si cum sunt toti la furie, incepu sa-l loveasca peste cap, peste ochi, unde nemerea. Atunci boul inchise ochii, se lasa in genunchi, apoi intinse gatul si scoase un raget adanc, inspaimantator de dureros. "Naravul" lui era presimtirea mortii. taranul ii mai dete cateva picioare, baiatul gasi undeva un par, loviturile curgeau, boul se scula, si ametit porni inainte. Ramasesem impietrit, nici macar nu avusesem puterea sa-i opresc ca sa-l mai bata. si am stat de m-am uitat cum se stergeau in ceata catesitrei: trupul greoi si indurerat al boului, taranul pe care nevoile poate ca-l manau sa-si vanza sprijinul, copilul care la fiecare pas asternea cate o lovitura pe spatele vitei langa care crescuse, cu care se jucase, serile, cand se intorceau dela camp."

Vanatorul tacu. Apoi dupa cateva clipe, un glas puternic se auzi strigand la baiat.

- Ma Mita ada vitelul.

Vanatorii se sculara, isi petrecura pe dupa umeri pustile si torbele, se incinsera cu patrontasele, suerara canii, si pornira in zalhana. Intrara inauntru si se dusera pe podisca intinsa, cu scandurile rarite, deasupra apei. Baetasul aduse vitelul de funie. Vitelul se opri domol, cu ochii mari, peste care parca se asternuse ceva pe care clipitul pleoapelor vroia sa-l stearga.

Casapul se puse drept in fata vitelului, ii lua capul in mani, ca si cum ar fi vrut sa-l priveasca bine, apoi scoase repede junghiul din teaca de lemn ce o avea in brau, si cu o sclipire ca de fulger il infipse intre cornitele de abia rasarite.

Vanatorii nu avusesera vremea sa vada decat rostogolirea moale a vitelului.

si pe cand baetasul se lasa pe varful picioarelor sa priveasca tinta la tresarirele usoare ale trupului, dinsii plecara repede.

(1907)



La moarte


Aceasta pagina a fost accesata de 2451 ori.

Biografie

Opera









© 2007 Audio Carti - Carti Audio